Miami Vice

Sclipirea cromată, mirosul de benzină și o ușoară amețeală de la propria importanță, de parcă viața însăși s-ar fi transformat într-un veșnic spring break. O lume în care masca valorează mai mult decât fața, iar conversațiile sunt șuieratul bancnotelor și fragmente de rap în ritmul motorului. Aici nu se construiesc vise, ci se închiriază pentru o zi împreună cu apartamentul de lux la mare și cu un zeu fals din Richard Mille. Fiecare rând este ca un foc de armă în aer, puternic, fără sens, dar frumos. Scântei zboară, dorințe, gloanțe și mărci se împletesc, iar deasupra tuturor acestea se ridică un fum care miroase a T-Rex și impunitate. Acolo unde „mord tua vita mea” sună ca o deviză, mai important nu este sensul, ci sunetul greu, lucios, mulțumit de sine. Și totuși, are ceva captivant: ca și cum ai privi o furtună de la fereastra hotelului, știi că este periculos, dar nu poți să-ți iei ochii.