Paradiso Artificiale

Prin fum și beton se străbate o purificare ciudată, nu prin apă sfințită, ci prin cicatrici, nichel și fum cenușiu. Sună ca o mărturisire scrisă pe străzi, unde în loc de lumânări sunt felinare, iar în loc de rugăciuni sunt afaceri și evadări. Aici puterea nu stă în armură, ci în faptul că continui să mergi, chiar și atunci când pământul crapă sub picioare, iar fiecare respirație îți taie pieptul ca un ciob. În ritm se aude cum din noroi se forjează demnitatea, cum din palme se spală trecutul, dar nu și vina. Lumea din jur pare strâmbă, dar ei se agață de ritm ca de ultimul adevăr. Orașul zumzăie, poliția patrulează, cineva numără bani lichizi, cineva șansele sale de a rămâne în viață. Și totuși, în această întuneric există o tandrețe ciudată: mândria de a supraviețui fără a te pierde pe tine însuți.