PERCHÉ

Totul în jur parcă a răsuflat și a început să pună întrebări. Unul după altul, fără virgule, fără pauze. De ce fidelitatea este acum un lux? De ce este mai ușor să lupți decât să vindeci? De ce trăiesc oamenii ca și cum s-ar scuza pentru simplul fapt de a exista? Lumea se învârte, tună, vinde conștiința cu ridicata, iar în schimb primește doar un tăcut „de ce”. De parcă cineva stătea la marginea nopții și arunca aceste întrebări în cer, nu pentru a primi un răspuns, ci pentru a nu tăcea. Ritmul bătea ca un puls înainte de spovedanie, vocea obosită, dar încăpățânat de vie. Nu era disperare în el, ci hotărâre: dacă nu se schimbă totul, atunci va trebui să te schimbi tu însuți. Și dintr-o dată, în întuneric, a licărit ceva moale, gândul că lumina nu este din exterior. Se ascunde în însăși frica, în întunericul acela de care fug. Și, poate, acesta este răspunsul la toate „de ce”-urile.