NON METTERCI BECCO

Strălucirea betonului, răceala ceasurilor de lux și fumul care se întindea într-o buclă leneșă între fraze. Totul parcă încetinește, de parcă noaptea ar fi decis să poarte ochelari cu lentile albastre și să devină cinematografică. Aici, lauda nu sună ca o poză, ci ca o mantră a supraviețuitorului: „Sunt, deci am învins”. Contrastul dintre bogăție și ghetou se dizolvă într-o singură respirație, de la zgomotul brățărilor până la basii surzi care apasă pieptul, dar încălzesc din interior. În acest sunet nu există morală, dar există o încredere călită în asfalt și fum. Totul în jur se mișcă după legile propriei gravitații, unde autoritatea nu se măsoară în cuvinte, ci în greutatea lanțurilor și numărul de „psh” trăite în studio. Lumea este alunecoasă, periculoasă, dar în ea este ciudat de confortabil: totul este cinstit, totul este la locul său.