Visiera A Becco

Orașul zumzăie, de parcă cineva a uitat să pună viața pe pauză. Aleargă băieții cu șepci cu cozoroc, cu adidași care au văzut mai mult asfalt decât școală, fiecare cu harta lui, dar cu o singură rută: cât mai departe de plictiseală și cât mai aproape de supraviețuire. De pe străzi vine un aer fierbinte și o senzație de neterminat. În ritmul bătăilor și al sirenelor se dizolvă visele de normalitate, cu o casă, un câine, râsete de copii. Pare că mai crede cineva că totul se poate schimba, dar lumina farurilor taie speranța în două. Străzile hrănesc doar pe cei care știu să alerge și lovesc pe cei care zăbovesc chiar și o clipă. În aceste sunete nu este doar hip-hop, ci oboseala unei generații care nu așteaptă salvarea. Sub șepci nu se ascund fețele, ci armura. Și doar noaptea, când motorul tace, se aude cum inima își bate ritmul: nu un erou, nu un sfânt, doar cineva care vrea să ajungă până dimineața.