東京フラッシュ

Sună ca un film de familie vechi, cu pelicula crăpată, care a fost pus în pod - iar cadrele, uneori estompate, alteori clare, trec pe fundalul unei muzici întrerupte. Vocile apar și dispar, ca un ecou:„mama”,„tata”,„fiul” – cuvinte fragmentate, care conțin o lume întreagă. Par simple, dar sunt atât de goale, de parcă cineva le-ar fi scos mijlocul și ar fi lăsat doar conturul fragil.

Această melodie seamănă cu un șoaptă care se transformă din când în când în strigăt. Nu are o melodie lină – doar senzația a ceva personal, care a uitat cuvintele, dar își amintește sentimentele. Ca și cum trecutul, prezentul și ceea ce s-a pierdut s-ar fi împletit într-o singură respirație lungă, în care muzica este singura modalitate de a spune ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.