familie

Există cântece care seamănă cu o călătorie într-un autobuz vechi - unul în care scaunele scârțâie, iar peisajele trec pe lângă geam, în timp ce în interior se adună gânduri tăcute. Nu conțin declarații de dragoste zgomotoase, ci dorința de a arăta peisaje importante, de a împărtăși ceva personal - atât de fragil, încât cuvintele par prea mari.

Aici, iubirea se simte ca o mișcare: ea transportă, poartă, uneori încurcă rutele, iar alteori transformă palma străină într-o adresă familiară. Și chiar și atunci când povestea pare un schiță, rămân mici memoriale - momente, mirosuri, locuri la care se întoarce inima. Toate acestea sunt puțin obosite, puțin luminoase, ca lumina dimineții în fereastra din spate a autobuzului, care merge mai departe, chiar dacă nu este foarte clar încotro.