BERLINO

Zori cenușii zgârie acoperișurile Berlinului și pare că până și aerul de acolo sună metalic. Cuvintele se așază, ca zăpada, aparent moale, dar cu o răceală care nu te lasă. Totul în jur parcă se mișcă: cineva se grăbește, cineva se ascunde în spatele unei măști, iar cineva merge pur și simplu înainte pentru a nu lăsa trecutul să-l ajungă. Și în această mișcare este o liniște ciudată. Muzica amintește de respirația dinainte de despărțire: puțin încețoșată, ușor amară, dar sinceră. Orașul care a văzut prea multe ascultă în tăcere cum inima învață să renunțe fără dramă, fără cuvinte mari. Doar sunetul pașilor pe asfaltul umed și un carillon liniștit undeva în depărtare, ca o amintire care încă mai cântă, chiar și atunci când nu mai așteaptă pe nimeni.