春雷

Iubirea vine uneori nu ca o melodie luminoasă, ci ca o furtună cu chip uman - ochi albaștri, fulger în voce și liniște după impact. Totul pare simplu: o atingere, o respirație, o privire. Dar fiecare mișcare e ca pe sticlă desculț. E înfricoșător să distrugi ceea ce abia se menține la limita dintre somn și durere. Totul în acest sentiment este în același timp fragil și minunat: părul negru în mișcare, pielea ca lumina pe zăpadă, cuvinte care nu îndrăznesc să devină sunete. Și undeva între aroma primăverii și durerea unei inimi prea vii se naște tăcerea, asemănătoare unei mărturisiri. Cea în care deja s-a spus totul. Și în timp ce florile se învârt în aer, pare că lumea însăși s-a săturat de furtuni și a decis să se prefacă puțin blândă. Dar chiar și știind că este o iluzie, tot vrei să rămâi în ea încă puțin - până la capăt, până când toate furtunile din interior se vor usca.