Unshaken

E ceva în sunetul ăsta din vechiul vatră de foc - parcă focul s-a stins de mult, dar pământul de sub el e încă cald. Lumea se prăbușește undeva pe fundal, iar în interior este o liniște ciudată, ca la o persoană care s-a săturat deja să se teamă. Nici patos, nici disperare - doar o respirație liniștită înaintea furtunii și o încredere calmă că picioarele nu vor ceda, chiar dacă pământul le va fugi de sub ei. Pinii șoptesc, fără să dezvăluie secrete, tunetul bubuie, dar nu sperie - doar amintește că este viu. Și undeva între aceste sunete se naște acel sentiment special, când nu aștepți salvarea, ci doar stai. Infrangibil, chiar dacă tremură în interior.