1991

Primăvara, care nu miroase a speranță, ci a amintiri. Petalele zboară, ca și cum timpul însuși ar fi decis să ne amintească că ceea ce părea etern a devenit de mult o umbră. Anul 1991 nu este aici doar o dată, ci o stare: când totul este pentru prima dată, prea intens, prea dureros și, de aceea, pentru totdeauna.

Există în asta un sentiment de tinerețe, în care râsul ascunde singurătatea, iar bunătatea se confundă cu nevoia de a fi necesar. Totul parcă s-a oprit în timp – în respirație, în privire, în acel„mereu” pe care nimeni nu a reușit să-l păstreze. Și totuși, din aceste mici fisuri și cuvinte nespuse se naște tandrețea. Nu față de cineva, ci față de faptul că atunci totul era viu.