Vrais

Miroase a benzină, furie și motociclete scumpe. În aer se aude zgomotul motorului și un„hey” liniștit, în ritmul beatului – parcă orașul însuși cântă, clipind cu luminile semafoarelor. Aici totul este despre cei care au căzut, au mers mai departe, au căzut din nou, dar și-au făcut din încăpățânare o meserie. Despre cei care nu se roagă, ci numără – zerouri, șanse, cartușe.

Cuvintele zboară ca o rafală, dar în fiecare vers se simte oboseala celui care a văzut prea des„falsul” zâmbindu-i. Și acum, când zgomotul se potolește, rămâne doar clinchetul paharelor goale și convingerea: poți ieși din noroi, dar nu te poți întoarce acolo sub nicio formă.

Muzica vibrează cu o demnitate grea – nu e laudă, ci o cerere răgușită de viață. E ridicol, desigur, să crezi că e vorba doar de bani. E vorba de respectul de sine, când totul în jur e temporar.