TU

Dragostea, ca un lift defect, te ridică până la acoperiș, apoi bubuie în jos, lăsând în urechi ecoul înjurăturilor și al râsului. Pare că e din nou la fund, dar totuși se îndreaptă spre ea, spre cea care știe să se supere frumos și să ierte pe jumătate. Între mușcăturile cuvintelor și săruturile cu gust de Hennessy, se naște o tandrețe ciudată, obosită, sinceră, cu vânătăi sub ochi și aur pe încheietura mâinii. Fiecare strofă este ca o conversație după o ceartă, unde în loc de scuze se aude basul, iar printre rânduri se simte dorința de a nu lăsa să plece, chiar dacă este deja târziu. Și în acest „tu-tu-tu” etern este ceva dureros de viu: încercarea de a nu avea dreptate, ci doar de a rămâne.