ioeio

Sufletul se izbește de pereții propriului corp, ca o pasăre de sticlă, iar de acest sunet devine înfricoșător și frumos în același timp. Totul este prea viu: pielea, gândurile, respirația. Chiar și durerea capătă brusc forma recunoștinței, căci îți amintește că încă ești. Dialogul interior se transformă într-un duel, unde ambii adversari poartă aceeași față și aceeași vină. Fiecare cuvânt este ca o fisură într-o oglindă, în spatele căreia pâlpâie o reflexie străină a propriei persoane. Vreau să rup acest "eu-și-eu" nesfârșit, astfel încât să rămână doar viața, fără calcule, fără numărat de calorii și minute. Și în această dorință disperată, aproape o rugăciune: să binecuvânteze tot ce este în interior, chiar și ceea ce doare să privești.