Sermon

Uneori rugăciunea nu se aude în biserică, ci în căști. Fără lumânări, fără cupolă, fără promisiuni de genul„nu o voi mai face”. Doar o voce obosită, dar care încă mai crede că lumina poate fi scoasă chiar și din întunericul total. Nu conține predici, ci doar o încăpățânare tăcută:„ia durerea mea, eu o voi suporta pe a ta”. Ca o spovedanie între doi oameni care au încetat de mult să se mai teamă să fie slabi.

Muzica se ridică, ca o respirație după o lungă tăcere. Aici nu există cuvinte perfecte, dar există onestitate, revărsată în fiecare lovitură, ca vinul pe care cineva s-a hotărât totuși să-l transforme din nou în apă. Și de aici devine mai ușor – ca și cum în interior cineva și-a permis în sfârșit să fie pur și simplu.