Oral

Luna este uneori mai aproape decât pare, mai ales când plutește deasupra patului și seamănă cu buzele cuiva. Totul este efemer, aproape un vis, unde granițele dintre dorință și amintire se estompează ca lumina în penumbră. Rațiunea șoptește: „nu se poate”, inima răspunde: „dar dacă totuși se poate?”. Și începe dialogul etern între ceea ce este corect și ceea ce este imposibil de reținut. Aerul tremură de un „vă rog” șoptit, de parcă lumea ar putea fi convinsă cu o singură șoaptă. Chiar și atingerea părului se transformă într-o rugăciune, nu pentru pasiune, ci pentru a avea voie să fii viu măcar o clipă. Totul în jur se dizolvă în acest „nu știu”, iar din această incertitudine nu devine înfricoșător, ci ciudat de cald, ca de lumina acelei luni care atârnă deasupra patului și pare că a văzut totul înainte.