Train Wreck

Uneori, viața se transformă în acel„train wreck” – când stai în mijlocul ruinelor propriilor decizii și încerci să înțelegi cum s-a ajuns la asta. Afară pare să fie liniște, dar înăuntru este fum, scântei și o voce care șoptește:„nu este încă timpul”. Și în această penumbră ciudată apare brusc speranța – absurdă, încăpățânată, ca un mugur din asfalt. Ea nu promite o salvare miraculoasă, ci doar întinde mâna și te ajută să te ridici, cât cenușa este încă caldă.

Fiecare rând pare o răsuflare după un strigăt – despre dorința de a repara ceea ce s-a rupt, de a șterge ceea ce s-a spus, de a te aduna din bucăți. Și nu pentru dramă, ci pentru viață însăși. Pentru că undeva, sub straturile de durere, sub„bad blood” și oboseală, încă mai respiră casa – aceea interioară, unde poți începe din nou să construiești.