us. (feat. Taylor Swift)

Miroase a scrisori decolorate și fum de țigară pe care nimeni nu a fumat-o până la capăt. Totul în aerul acesta pare desprins dintr-un film vechi – moale, puțin prăfuit, cu dialoguri care s-au terminat demult, dar care, din nu știu ce motiv, încă răsună în cap. Iubirea aici nu este un sentiment, ci o descoperire arheologică: când sapi în amintiri și găsești o bucățică din noi, aparent intactă, dar deja fără suflare.

Lumea se crăpa de neexprimat, de„îți amintești?” și„dacă atunci...”, dar totuși se menține – pe inerție, pe muzică, pe obiceiul de a auzi o voce străină. Se pare că amândoi știu că finalul s-a produs deja, doar că sunetul nu a ajuns încă la imagine. Și în această clipă între„a fost” și„nu mai este” există o frumusețe ciudată – tăcută, ca ploaia, când vrei să deschizi fereastra, dar știi că te vei uda.