Solitaire

Schiță nocturnă de pe asfalt: șoapte, priviri vigilente și reflexul violet al bancnotelor – ca o carte de credit cu câteva segmente rupte. Versuri simple, în care libertatea conviețuiește cu paranoia, iar orașul nu este un fundal, ci un personaj activ, care ascultă și spionează în permanență.

O revelație despre solidaritate, dar nu despre îmbrățișări familiale, ci despre fraternitate, lipită de stradă și de un cod comun: oameni puternici, ca țiganii, cei care țin cercul. Greșelile se transformă în preț, banii murdari se topesc în noapte, pacea vine cu prețul războiului – logica brută a supraviețuirii, spusă cu o voce liniștită, care observă mai mult decât strigă.

Refrenul repetat despre„mauve” este ca un semnal de alarmă și melancolie în același timp: frumos, dar suspect. Vocea este ca o notiță ascunsă în buzunar: o sinceritate rece, cu o ușoară ironie, ca și cum ar fi o acceptare a faptului că încrederea costă prea scump.