Superstite

Uneori, viața nu se aranjează ca un puzzle, ci ca un bon lung de la supermarket, mototolit, cu articole pe care nu-ți mai amintești când și de ce le-ai cumpărat. În fiecare rând este când supărare, când mândrie, când invidie față de păpușile Barbie ale altora și farfuriile curate. Și apoi, poc și din nou credința că chiar și din celule și datorii poți crește o armură de rimă și îndrăzneală. Muzica curge ca o confesiune pe ritm, dar în loc de lumânări sunt reflectoare, în loc de pocăință un gol „așa a fost”. Și cu cât adevărul este mai puternic, cu atât este mai ușor de respirat. Căci dacă nu poți ieși uscat, măcar să ieși cinstit, cu microfonul în loc de sabie. Trăiești rar, dar o singură dată, cu adevărat. Și dacă tot jucăm, atunci pe toate cărțile.