Tak Kan Hilang

Pare că aerul e puțin mai dens aici decât de obicei. Așa - cu un gust de dor, când inima nu se sfâșie în bucăți, ci doar suspină liniștit undeva sub coaste. Totul în jur parcă respiră trecut: cana pe masă, perdeaua, o ușoară adiere, - și chiar timpul pare să treacă mai lent, de parcă și el s-ar plictisi. În acest sunet nu există scene zgomotoase, doar respirația uniformă a unui sentiment obosit. Aceluiași care nu moare, chiar dacă totul s-a terminat de mult. Când lași să plece, dar continui să iubești - nu pentru că trebuie, ci pentru că nu mai poți altfel. Muzica parcă mângâie părul și șoptește: „da, doare, dar e frumos”. Și în această liniște, între inspirație și expirație, rămâne ceva viu - ca un ecou al „împreună” de ieri.