Seandainya

Uneori despărțirea nu sună ca o dramă, ci ca un ecou liniștit într-o cameră goală - când nimeni nu strigă, nu te ține de mână, ci pur și simplu te lasă să pleci. În această piesă, totul este moale, aproape delicat: parcă cineva mângâie amintirile înainte de a le pune într-o cutie și de a o așeza pe raftul de sus. Vocea parcă șoptește: „zboară, dacă trebuie”, dar în interior cerul tremură, pentru că știe că după acest zbor totul va fi diferit. Muzica pare să meargă pe gheață subțire, între durere și acceptare - nu se prăbușește, doar trosnește ușor sub picioare. Și de la asta devine mai cald, ca de la o amintire care nu mai sfâșie inima, ci doar reamintește că odată a fost foarte real.