Antakya

Odată, toate străzile erau pline de voci, iar chiar și vântul din aleile înguste suna deosebit, cu un accent cald. Acum au rămas doar fragmente din toate acestea: mirosul ceaiului cu mentă pe terasă, reflexia vechiului stadion, unde„ai noștri” câștigau întotdeauna, și zgomotul difuzoarelor, prin care se auzea„Habibi” al cuiva. Totul pare să fie la fel – doar că sunt mai puțini oameni, mai puțină veselie și chiar și pătrunjelul de la piață nu mai are gust.

Cântecul este ca o fotografie veche, în care zâmbesc cei care nu mai sunt lângă noi. Nu este doar nostalgie, ci un fel de ritual tăcut al memoriei: să ne amintim numele, să le rostim cu voce tare, să nu le lăsăm să dispară. Între rânduri – orașul care a devenit durere și iubirea care a devenit aer. Și totuși sună cald. Ca și cum cineva ar fi mers din nou desculț pe acele străzi – nu pentru a readuce trecutul, ci pentru a spune:„Îmi amintesc”.