修羅

În fiecare cuvânt al acestui text se aude vântul - ascuțit, liber, puțin nemilos. Uneori se transformă într-o furtună, alteori devine o adiere caldă de primăvară, dar întotdeauna lasă în urmă un sentiment de singurătate, pe care nu-l poți ascunde nici cu cântece, nici cu apusuri de soare. Aici oamenii sunt comparați cu munții, marea, lumina soarelui - și de aceea sentimentele simple par brusc la fel de uriașe și nemiloase ca însăși natura.

Piesa pare creată pentru a fi strigată în vânt: despre rupturile din piept, despre singurătatea„șurub” care se revarsă, despre descoperirea neașteptată că chiar și râsul și căldura celorlalți sunt uneori singuratice. Sună ca o rugăciune străveche și ca o mărturisire modernă în același timp - aspră, dar sinceră, în care durerea și frumusețea se contopesc într-o singură rafală lungă de vânt.