ただ君に晴れ

Cântecul miroase a asfalt cald după ploaia din iulie, a flori de tei și a aceleași seri când felinarele încă nu s-au aprins, dar umbrele deja se întind de două ori mai lungi decât înălțimea. Nu există o dramă mare aici - doar o ușoară nostalgie după vremurile când te puteai ridica pe vârfuri pentru a părea mai mare și credeai cu adevărat că vara va fi eternă.

În fiecare rând se strecoară amintirea jocurilor și alergăturilor din copilărie, a buzunarelor în care se ascundea noaptea și a fotografiilor care nu au reușit să păstreze prezentul. A crește aici înseamnă a învăța să renunți, dar în același timp să păstrezi mirosurile, culorile și sunetul asurzitor al greierilor, care trăiau în fiecare clipă. Vara se termină, dar rămâne pentru totdeauna în minte – puțin ruginită, puțin dureroasă, și de aceea și mai prețioasă.