ツキミソウ

Ca o fotografie decolorată la apusul soarelui, orașul este vopsit într-o ocru densă, iar în interior încă mai vibrează urma caldă a palmelor străine. Amintirile nu revin la suprafață, ci taie ca sticla, ascunzându-se între cuvintele care nu au fost rostite. Pare că timpul ar fi trebuit să se oprească odată cu acele cuvinte, dar, dimpotrivă, el continuă să curgă, lăsându-mă singură în mijlocul mulțimii. Și în această goliciune care aleargă - dorința disperată de a arunca povara de pe umeri, de a-mi descurca părul, de a striga frigul din inimă și de a deveni din nou blândă, vie, capabilă să respir fără acest nume în piept.