Do picia i mordobicia

Basul profund învelește ca o jachetă uzată care miroase a transpirație, bere și antrenamente vechi, vocea aruncă versurile ca o mănușă în ring; senzația că fiecare refren este o cărămidă în zidul prieteniei și al micilor năzbâtii în același timp. Vocalul când încurajează morocănos, când taie cu biciul încrederea în sine, ca și cum pe verandă, după luptă, cineva ar glumi despre isprăvile de odinioară și imediat ar ridica un toast. Refrenul funcționează ca un strigăt de luptă și ca o gumă de mestecat pentru cei obișnuiți să măsoare lumea după pumni și pahare: se bea pentru distracție și pentru socoteli, pentru cei care au rămas alături, iar cu ceilalți se vor ocupa mai târziu. Cu un zâmbet ușor, se aude cum antrenamentele și scena se contopesc într-un ring, unde râsul și grimasele coexistă cu durerea, iar acesta nu este patos, ci adevărul cald și grosolan al companiei.