Arta ta

Sunt arta ta.

Ce mică sunt în fața ta.

Genunchii mi-s fragili și sufletul cu chipul mil.

Dar uite-mă la ușa ta. Chiar dacă mi-am promis că n-o să mai vin nici în vis, sunt tot aici.

Iar tu acolo. O lume ne desparte, lume din frică și ego.

Că tu ești mare ca un soare, nu vrei să arăți ce simți și mi-ai dat întuneric să nu văd cum minți.

E vina mea că n-am știut să plec la timp, să spun ce vreau, ce fă, ce simt și m-am lăsat pe mâna ta. Tot ce sunt e arta ta.

E vina mea că n-am știut să plec la timp, să spun ce vreau, ce fă, ce simt.

Tristețea de pe fața mea ai pictat-o tu în lacrimi, e doar arta ta.

Sunt arta ta.

Sunt arta ta.

Ce frumos te-a îmbrăcat toamna!

Înmoi pensule moi, în ochiți goi să pictez ceru'.

Iau albul șuvoi din inima-mi sloi și schițez geru', iar frumosul tău nativ n-ar ști să-l scrie nici Fieru'.

Dacă vorbim calitativ, ție chiar nu ți-au inventat tier-ul. Îți sculptez în corpul vern noaptea târziu, cu palme aspre.

Când ajung la stern, deja mă simt etern.

Noi suntem astre pe post a unei iubiri ce doare așa de tare. Ai zis: „Pictează-mă ca pe una din franțuzoicele tale”.

E vina mea că n-am știut să plec la timp, să spun ce vreau, ce fă, ce simt și m-am lăsat pe mâna ta.

Tot ce sunt e arta ta.

E vina mea că n-am știut să plec la timp, să spun ce vreau, ce fă, ce simt.

Tristețea de pe fața mea ai pictat-o tu în lacrimi, e doar arta ta.

Sunt arta ta.

Sunt arta ta.