Komang

De parcă seara însăși ar fi activat modul de încetinire. Aerul este greu, ca înainte de ploaie, dar fără neliniște - pur și simplu lumea a decis să stea puțin și să vadă cât de frumos știu doi oameni să tacă. Aici nu e vorba de pasiune și nici de promisiuni mari - totul e liniștit, simplu și, tocmai de aceea, aproape sfânt. E amuzant, dar parcă nici timpul nu vrea să se amestece. Se așează lângă el, cu picioarele atârnând, și ascultă: cum râsul devine respirație, iar respirația - o obișnuință de a fi împreună. Și dacă, dintr-o dată, o zi trece fără această căldură, fără vocea familiară de cealaltă parte a liniei - totul pare la locul său, dar parcă nu mai e la fel. Lumea e aceeași, dar fără sclipirea pe apă, fără mirosul după ploaie. Și apoi din nou - un zâmbet simplu, un râs ușor, și totul este din nou întreg. Ca și cum viața ar fi doar un moment în care cineva este prea frumos pentru orice cuvânt.