Polaroid

Ca mirosul albumelor foto vechi, cu paginile ușor îngălbenite și colțurile fotografiilor lipite de mizerie. Aici muzica sună ca un„îmi pare rău” blocat, pe care nu-l mai poți ajunge – s-a dizolvat împreună cu fumul și liniștea nopții. În fiecare strofă rămâne doar amintirea: un polaroid estompat, fragmente de cuvinte și obiceiul de a reveni la ele din nou și din nou, chiar dacă știi că mai departe este doar goliciune.

În melodie se simte o melancolie vâscoasă, dar fără isterie. Mai degrabă o oboseală liniștită, când trecutul se repetă și rulează aceleași cadre: râsete, atingeri, momente de fericire aproape absurde. Toate acestea se transformă într-o„pire story” – cea mai banală și cea mai personală în același timp. Piesa sună ca o recunoaștere a faptului că, uneori, o viață întreagă poate rămâne într-o singură fotografie și în câteva suspine pe care nimeni nu le va mai auzi.