Parasol

În aer plutește o tensiune ciudată: între oboseala provocată de propriii demoni și obiceiul de a juca până la capăt acest etern„joc al vieții”. Cuvintele sună ca niște însemnări pe autocolante murdare –„soryan”,„aș vrea să fie mai ușor”,„nimic nu cade din cer” – și nu conțin plângeri, ci doar o recunoaștere sinceră că strălucirea și zgomotul nu vindecă insomnia interioară.

Bătăile se leagănă ca un lift nocturn gol – uniform, cu un zumzet, un ecou ușor, iar deasupra – o voce care uneori șoptește, alteori zâmbește. Aici se regăsește ironia unui învingător obosit: bani, like-uri, aplauze – iar în cap, aceeași poezie neconcepută, liste de obiceiuri și anecdote despre îngeri care râd de îndoielile tale. Muzica nu consolează și nu condamnă – este ca o aterizare lină după un zbor lung, când furtuna încă bate, dar deja s-a liniștit.