MALDIVITA

Orașul este zgomotos și agitat, dar în interior este gol, iar sunetele se aud ca un ecou. Aici nu mai sunt stele, doar vitrinele magazinelor și umbrele trecătorilor, asemănătoare cu animale. Viața scârțâie ca o ușă veche, iar inima seamănă cu un bilet mototolit, care și-a pierdut data de plecare. Totul în jur pare artificial: ajutorul, prietenia, chiar și euforia - ca un apel de la un call center, pe care nimeni nu-l preia.

Și totuși, în această mărturisire există ceva aproape emoționant - această oboseală sinceră, dezgolită până la oase. Insuportabilitatea existenței, transformată în ritm, unde cuvintele dure sună ca o rugăciune, iar cinismul se dovedește a fi doar o mască pentru fragilitate. Muzica - ca o țigară târzie pe balcon: amară, dar vie.