Wbrew sobie

De parcă cineva ar fi pornit din greșeală reportofonul chiar în momentul monologului interior. Vocea sună calm, dar sub ea se simte oboseala de la constantul „totul e bine”, de la încuviințările nu din convingere, ci din necesitate. Lumea din jur este frumoasă, dar de plastic, ca o vitrină unde emoțiile se vând la promoție. Cântecul miroase a oraș de noapte după ploaie, a reflexii de reclame luminoase și a un pahar de vin băut nu pentru că a fost pe plac, ci „pentru că trebuie să te relaxezi”. În ea există și o ironie față de sine blândă, aproape tandră. O astfel de recunoaștere, făcută pe jumătate șoptit: „da, din nou nu e bine, dar măcar e sincer”. Și de la asta o ușurare ciudată, ca și cum să-ți recunoști slăbiciunea ar fi și o formă de putere.