血湧き肉踊る

Pare că cineva a adunat o lume întreagă din sunete și a lăsat-o să rătăcească nesupravegheată. Mai întâi lovituri prudente, ca și cum inima ar încerca un nou ritm după somn, apoi basul preia, dând totul încredere și greutate. Melodia se întinde, apoi se strânge din nou, ca și cum nu s-ar hotărî să vorbească tare, dar tocmai în această nesiguranță există un farmec. Muzica se revarsă ca lumina prin sticlă într-o zi ploioasă, parcă fără nimic deosebit, dar în interior se declanșează ceva important. La final rămâne o senzație ciudată, ca și cum conversația s-ar fi întrerupt la jumătatea cuvântului, dar sensul este totuși clar. Pur și simplu, nu întotdeauna trebuie să termini de vorbit pentru a auzi esențialul.