Descriere
Producator: Riccardo Zamboni
Inginer de masterat: Riccardo Zamboni
Inginer mixaj: Bruno Barcella
Inginer de sunet: Bruno Barcella
Inginer de înregistrare: Bruno Barcella
Inginer de înregistrare: Gregorio Conti
Vocal principal: Andrea Casali
Membru al trupei: Riccardo Zamboni
Membru al trupei: Gregorio Conti
Membru al trupei: Francesco Crovetto
Designer grafic: Cabot Cove
Membru grup: Andrea Casali
Compozitor: Andrea Casali
Liric: Andrea Casali
Versuri și traducere
Original
Rompo il pomeriggio contro il muro della fabbrica, sotto il suo tetto scaleno.
Miro alla finestra, dimmi che rumore fa?
Se arriva ancora lontano, ora che il mio cuore è un sasso, la nostra faccia un vetro rotto, forse questo posto adesso ci somiglia di più.
Ma come inferriate scrostate che mostrano l'antiruggine, sotto la pelle sbucciata noi siam sempre quelli. . . per sempre.
Credo ancora nelle stelle che non vogliono cadere.
Vorrei esser come loro, mantenere la posizione, stare ad abbracciarci le ginocchia sui gradini ancora un po'.
E non importa se gli altri ci aspettano oppure no, oppure no.
Come le radici spingono da sotto, gonfiano l'asfalto, le nostre convinzioni, una fionda fatta con un ramo di castagno.
Puoi sentirle nelle ossa che fanno male se cambia il tempo.
Può tirare il vento, ma in fondo non le sposterà mai.
Perché siamo quelli che stanno sempre dalla parte dell'orso, quelli che sanno capire il suo fiato, vogliono sentire il suo morso.
Credo ancora nelle stelle che non vogliono cadere.
Vorrei esser come loro, mantenere la posizione, stare ad abbracciarci le ginocchia sui gradini ancora un po'.
E non importa se gli altri ci aspettano oppure no, oppure no.
Noi coi nostri spigoli, dentro gli angoli convessi, arroganti, ruvidi, con le punte nei contorni, nei triangoli dei tetti, sotto ai loro denti rotti, stiamo qui a bucare i giorni con il cuore e con i sassi.
Traducere în română
Spărg după-amiaza de zidul fabricii, sub acoperișul ei scalen.
Tintesc spre geam, spune-mi ce zgomot face?
Dacă tot ajunge departe, acum că inima mea este o piatră, fața noastră este sticlă spartă, poate că locul ăsta seamănă mai mult cu noi acum.
Dar la fel ca balustradele decojite care arată antirugina, sub pielea decojită suntem mereu la fel. . . pentru totdeauna.
Încă mai cred în stele care nu vor să cadă.
Mi-ar plăcea să fiu ca ei, să mențin poziția, să ne îmbrățișez genunchii pe trepte mai mult.
Și nu contează dacă alții ne așteaptă sau nu, sau nu.
Pe măsură ce rădăcinile împing de jos, umflă asfaltul, credințele noastre, o praștie făcută cu o creangă de castan.
Îi poți simți în oase dorând dacă vremea se schimbă.
Vântul poate sufla, dar în cele din urmă nu le va mișca niciodată.
Pentru că noi suntem cei care suntem mereu de partea ursului, cei care știu să-i înțeleagă respirația, care vrem să-i simtă mușcătura.
Încă mai cred în stele care nu vor să cadă.
Mi-ar plăcea să fiu ca ei, să mențin poziția, să ne îmbrățișez genunchii pe trepte mai mult.
Și nu contează dacă alții ne așteaptă sau nu, sau nu.
Noi cu marginile noastre, în interiorul colțurilor convexe, aroganți, aspri, cu puncte în contururi, în triunghiurile acoperișurilor, sub dinții lor sparți, suntem aici străpungând zilele cu inimile și cu pietrele.