AH BON

Nostalgie cu zgârieturi pe vinil: cuvintele sunt ca niște fotografii vechi, fie mai luminoase în memorie, fie pur și simplu mai contrastante, iar între cadre se întind urme de neîncredere și certuri obișnuite. Încercările de a se împăca se transformă într-un spectacol de subînțelegeri, unde cel mai puternic răsună convingerea iritată că planurile mărețe se prăbușesc din cauza acelorași convingeri care odată păreau un sprijin salvator. Refrenul repetă „bon, bon” ca un manifest al unei zile obișnuite, nu ură, nu apocalips, ci o disponibilitate obosită de a te împăca și de a râde cu dinții strânși. Orice maturizare se citește aici fără patos: traumele revin conform programului, imperiile ajung în manualele de istorie, iar singurul lucru care rămâne de făcut este să menții echilibrul între sarcasm și bunătate, ca și cum acesta ar fi singurul mod onest de a privi lumea.