Un homme ça pleure pas

Sub respirația grea a cuvintelor se aude o încercare de a se îndrepta chiar și atunci când totul s-a prăbușit de mult în interior. În voce nu e slăbiciune, ci o încăpățânare obosită: parcă un om care și-a pierdut direcția merge totuși înainte cu încăpățânare, prefăcându-se că știe unde. Praf sub pleoape, pe care el nu-l numește lacrimi, ci doar o protecție împotriva recunoașterii. Căci a recunoaște durerea înseamnă să devii din nou fragil, iar fragilitatea este un lux pe care nu ți-l permiți. În acest sunet este ceva din statuia de bronz, crăpată din interior. La exterior, un spate puternic, umeri drepți, gestul obișnuit de forță. Dar printre bătăile basului și suspinele sintetizatoarelor se aude un tremur liniștit, uman, aproape delicat. Pare că e suficient să sufli un pic mai tare și tot acest "nu-ți face griji" bărbătesc se va spulbera în praful același ascuns sub gene.