夕日

Lumea parcă a înghețat între inspirație și expirație, transparentă, ușor vibrând, ca o dimineață după o noapte nedormită. Nu are pierderi, dar nici nu ai de ce să te agăți: mâinile alunecă prin aer, acolo unde odată erau contururile a ceva important. Soarele strălucește leneș prin tul, gâdilă ochii, iar propria umbră pare evazivă, ca și cum s-ar fi dizolvat în albastrul cerului. Totul curge lent, prea lent, și chiar și gândurile întârzie ca lumina căreia îi este lene să ajungă din urmă răsăritul. Echilibrul fragil dintre lumină și întuneric tremură ca o peliculă de săpun. Vrei să prinzi momentul, să-l strângi la piept, dar se fărâmițează, lăsând doar o ciob de căldură în palme. Nu mai rămâne decât să repetăm mișcările obișnuite, nu pentru sens, ci de dragul ritmului în sine, de parcă un „încă puțin” infinit ar putea înlocui viitorul. Și undeva la granița luminii șoptește o voce care nu alină, nu cheamă, doar amintește: până nu s-a dizolvat totul, mai poți respira încă puțin.