Striscia

Vocea se plimbă pe străzile înguste ale Milanului, parcă recitând fragmente dintr-un vechi spectacol de divertisment și, în același timp, încercând să fie serioasă, rezultând o baladă comică, ușor sfărâmată, despre timp și dorința de a fi remarcat. Referințele televizuale, scenele din gară și imaginea de carnaval dau senzația că totul este un concert de mici eșecuri, servite cu un zâmbet larg, aproape farsesc. Combinația stânjenitoare de auto-denigrare și bravură îndrăzneață transformă versurile într-o notă de jurnal, unde fiecare strofă este un râs șoptit peste propria oboseală și lupta cu moda, tinerețea și obiceiurile. Detalii amuzante și jalnice despre încercarea de a cumpăra atenție cu 200 de euro, reflecții despre vârstă și neconformitate cu tendințele sună ca o mărturisire caldă, ușor malițioasă a străzii, care a încetat de mult să mai creadă într-un final fericit, dar continuă să se prefacă.