Non è mica te

Când dragostea dispare, orașul parcă se estompează. Luminile de bar își pierd căldura, chiar și paharul din mână devine doar un pahar de sticlă cu lichid, fără sens. Totul pare la fel ca înainte: aceeași acoperiș, aceeași seară, chiar și râsul de la masa alăturată pare la fel, dar în interior parcă s-a stins lumina. Memoria, un lucru perfid, aruncă detalii: cum strângea nasul când vărsa sosul, cum râdea de parcă se temea să nu se înece de fericire. Noua fată de vizavi este frumoasă, inteligentă, corectă, doar că este străină. Și oricât de mult mi-aș spune „totul a trecut”, corpul meu tot caută umbra ei în fiecare mișcare. Muzica sună ca o mărturisire, un suspin scos prin vin și rușine. Nicio patos, doar oboseală și o durere caldă care nu vrea să se vindece. Iubirea s-a terminat, dar gustul a rămas ca ultima rază de soare care se mai agață de acoperiș, știind că în curând va veni noaptea.