Pilon Gras

Aerul nopții este dens, aproape vâscos - parcă îmbibat cu fum de țigară, neliniște și conversații străine de la fereastra de vizavi. Totul pare la fel ca înainte: beton, lumina rece a felinarelor, câteva fraze sonore despre „lichid” și „minim”. Dar undeva sub acest zumzet se aude oboseala - nu una afișată, ci una adevărată, cea care se strecoară printre cuvinte când forțele sunt pe sfârșite. Pare că aici se trăiește pe pilot automat: fumează, beau, râd, glumesc - de parcă totul ar fi sub control, deși de mult nu mai este. Fiecare strofă este ca încă o buclă a unei nopți nedormite, unde în loc de somn este o încercare de a „se relaxa”, dar rezultatul este pur și simplu să nu gândească prea mult. Și totul nu este despre povești de bandiți și stil ostentativ, ci despre linia fină dintre curaj și apatie. Când chiar și căderea sună cu ritm, iar durerea merge cumva în pas cu basul.