Eylülzede

Luna se ascunde după un nor, de parcă i-ar fi rușine să vadă toată nebunia asta de septembrie. Aerul miroase a umezeală și a ceva ireparabil, a ceea ce se întâmplă o dată în viață și lasă o amprentă pe piatră, pe piele, pe respirație. Fiecare picătură de ploaie sună ca un „îmi pare rău” străin, iar orașul, ud până la piele, parcă ascultă și tace, pentru că știe: oricum nimeni nu va auzi. Dragostea în astfel de cântece nu seamănă cu tandrețea, este ca o răceală de dimineață după o plimbare nocturnă. Încălzește, arde și pleacă în liniște, lăsând în urmă gustul fierului și lumina lunii pe buze. Și inima, încăpățânată ca vântul de toamnă, încă mai caută acea privire în care a început cândva septembrie.