CLOUD 9

În cabina mașinii la apus - basul scoate la iveală lauda lipită de piele, iar limba pare lipită de teacă: amuzant și înfricoșător în același timp. Frazele repetate - ca o vrajă în care există atât o provocare, cât și o oboseală: „nu pot spune că nu știu”, „dacă te uiți prea mult - poc” - sună ca niște repere aruncate de autoapărare și patos scenic. Nu există o sentimentalitate grijulie aici, dar există o rutină aproape casnică a violenței: obiceiul de a ține mâna pe siguranță, obiceiul de a transforma amenințarea într-un spectacol. Umorul nervos izbucnește în versuri ascuțite - ca un toast pentru propriile reguli absurde de viață. Această senzație nu este o poveste, ci o cameră mentală unde vanitatea coabitează cu o vigilență obosită. Biții - ca o inimă, bat, iar chiar și cele mai grosolane cuvinte se transformă într-un ritual ritmic: să-ți descarci aburii, să-ți arăți colții, să rămâi în joc. La final, vrei să zâmbești: o încredere atât de agresivă pare în același timp înfricoșătoare și modestă, ca o poveste de supraviețuire cu barbă, spusă la coadă pentru cafea.