Cyclones

Miroase a sare și a regret. De parcă cineva a lăsat fereastra deschisă la mare, iar vântul, plin de nenumărate „îmi pare rău”, suflă înăuntru. Parcă am trecut deja peste tot, dar în interior încă mai tremură o urmă caldă - ca nisipul care nu se poate spăla din păr după furtună. Aici nu sunt drame mari, doar un liniștit „ce-ar fi dacă…” – un „ce-ar fi dacă…” întârziat, aproape tandru. În fiecare strofă - o încercare de a justifica soarta prin vreme, pentru că e mai ușor așa decât să recunoști că furtuna era în interior. Și undeva între podeaua ruginită, clopotele de seară și mareele de dimineață, răsună un gând simplu: nu toți cei purtați de val se îneacă - unii pur și simplu nu au îndrăznit să înoate înapoi.