Estrellas Místicas

Totul pare ca de obicei - scenă, lumini, spectatori, rutina obișnuită, zâmbete șlefuite. Doar în interior - o ușoară mâncărime: parcă ai vrea să-ți smulgi pielea și să verifici dacă a mai rămas sub ea vreo picătură de adevărat. A cânta, a glumi, a fi politicos - de mult nu mai este un act de voință, ci un punct într-un contract. Fiecare „mulțumesc” sună ca o taxă pe politețe, dar o plătești oricum, pentru că așa se face. Și totuși, în asta există o demnitate ciudată - să nu muști mâna care te hrănește, ci doar să înghiți în tăcere veninul propriei nemulțumiri. Să zâmbești când nu vrei. A face un pas pe scenă, chiar dacă în interior e gol. O mică jertfă pentru o mare răsplată - nu în glorie, ci în acel moment în care noile stele se ridică, iar tu încă stai sub lumină. Chiar și cu sufletul zdrobit, strălucești.