Сон

Sună de parcă lumea s-ar fi oprit undeva între vântul de martie și căldura verii – acolo unde degetele încă își amintesc frigul, dar sufletul tânjește deja după soare. În aceste cuvinte nu este doar oboseală, ci o încercare de a se trezi dintr-un somn veșnic în care a rămas blocată o întreagă generație. O cerere liniștită de a renaște, de a simți din nou, de a respira aer fără gust de praf de pușcă și anxietate. Este ceva dureros de delicat în această dorință de a „iubi primăvara ca înainte”. Parcă după o lungă tăcere, vrei din nou să vorbești - nu tare, nu despre război, ci pur și simplu despre viață. Despre picioare goale pe pietre, despre mirosul de fum și pământ care încă păstrează căldură. Și chiar și atunci când în fiecare rând se aude durerea, printre cuvinte răsare totuși speranța – încăpățânată, liniștită, ca prima iarbă prin asfalt.