OCCHIAIE

Orașul respiră prin curenți de aer și oboseală neon. Luna atârnă deasupra străzilor, ca și cum ar avea cearcăne sub ochi de la insomnie – la fel ca toți cei care au zăbovit în această noapte puțin mai mult decât ar fi trebuit. Între vitrine - fețe străine, frig și zâmbete de plastic ale manechinelor, care par mai vii decât trecătorii. Muzica rătăcește alături de omul fără adăpost: puțin beată, puțin tristă, dar încă încăpățânată - cântă cât mai are aer. Și în acest dans strâmb cu reflexia pe asfaltul umed, deodată se strecoară ceva foarte uman: un râs care sună ca o cerere de căldură. Noaptea se lipește de ochi ca un fum gros, dar undeva sub această întuneric se mișcă liniștit un gând - fundul a fost atins deja, ceea ce înseamnă că nu mai rămâne decât să urci la suprafață.