Rubber Band Man (with Hozier)

Un pic ca o notă de jurnal scrisă pe marginea unui pahar spart: recunoaște cu tandrețe și cu cunoștință de cauză că nimic nu este cu adevărat veșnic, dar o face cu un zâmbet. Vocea - ca o scrisoare din altă cameră: aproape în memorie, departe în pași; cuvintele se întind de la o fisură la o spărtură, ca o brățară veche de cauciuc, care încă își păstrează forma, deși își cunoaște deja toate limitele. Nu există moralizare aici - doar o instrucțiune liniștită de supraviețuire: să fii flexibil, nu de piatră, să hrănești păsările dacă vrei și să nu ții lumea în ciment. Haosul interior este îmbrăcat în lumină, amintirile apar ca un tatuaj nou noaptea, iar cererea de a „începe de la capăt” sună nu dramatic, ci copilărește insistent. Nu iese un strigăt de pierdere, ci un salut călduros pentru ceea ce a fost cândva „pentru totdeauna”, și totuși se poate încerca să se înceapă din nou.