Листівки

Toamna joacă din nou vechile sale jocuri - presară praf pe umeri, împrăștie ceață între cuvinte care și-au pierdut demult sensul. Pare că undeva în apropiere se mai aude o voce, dar este doar un ecou care amestecă amintirile cu realitatea. Tot ce era odată cald și luminos acum seamănă cu o carte poștală din sârmă ghimpată - frumoasă de la distanță, dar dureroasă la atingere. Și chiar și„iartă-mă” sună aici nu ca o rugăminte, ci ca o încercare de a supraviețui printre resturile propriilor promisiuni. Melancolia în forma ei cea mai delicată – când tristețea nu mai este un dușman, ci un vechi cunoscut, cu care poți sta liniștit în tăcere sub ploaie.