Descriere
Toamna joacă din nou vechile sale jocuri - presară praf pe umeri, împrăștie ceață între cuvinte care și-au pierdut demult sensul. Pare că undeva în apropiere se mai aude o voce, dar este doar un ecou care amestecă amintirile cu realitatea. Tot ce era odată cald și luminos acum seamănă cu o carte poștală din sârmă ghimpată - frumoasă de la distanță, dar dureroasă la atingere. Și chiar și„iartă-mă” sună aici nu ca o rugăminte, ci ca o încercare de a supraviețui printre resturile propriilor promisiuni. Melancolia în forma ei cea mai delicată – când tristețea nu mai este un dușman, ci un vechi cunoscut, cu care poți sta liniștit în tăcere sub ploaie.
Versuri și traducere
Versurile acestei piese nu au fost încă adăugate.