Azul

Cântecul pare impregnat de oboseală, de care nu poți scăpa nici măcar în vis. Este acea stare în care aerul pare mai greu decât ar trebui să fie, iar gândurile sunt ca picăturile de ploaie pe geam: curg, dar nu duc nicăieri. Vrei doar să respiri, să te întinzi și să lași lumea să se învârtă fără să participi.

În aceste sunete există o ciudată consolare - ca și cum tristețea ar fi încetat în sfârșit să se ascundă și s-ar fi așezat lângă noi, în liniște. Fără drame, doar o recunoaștere sinceră: da, e greu, da, în interior totul s-a cam epuizat. Dar undeva în aceste cenușă încă mai arde dorința de a ne ridica din nou, de a găsi pământ sub picioare și, poate, de a înceta în sfârșit să mai așteptăm.